Fetisuri …

Pentru pacea mea sufletească, vă rog să aveţi răbdare a vă plimba pe câmpii pe care i-am batut în acest mic articol.
Când puterea socială a construit următoarea etapă în evoluţia comunităţilor, oraşele, a pus în ele tot ce avea ea de dat şi multe din lucrurile acumulate până atunci. Unele s-au pierdut, altele s-au schimbat sau au apărut lucruri noi. Ritualuri, norme, tradiţii, cutume şi alte elemente culturale, formează bruma ce defineşte un oraş ca fiind altceva decât un conglomerat de construcţii si indivizi.
Ştiinţele alcătuiesc un sistem fără de care oraşul nu ar putea trăi. Matematica, fizica, arhitectura, economia, chimia, biologia, medicina etc, toate interacţionează şi se integrează în acelaşi sistem cultural pentru a conferi oraşului mediul propice propriei dezvoltări.Peste toate, există ceea ce eu numesc, neştiinţific, un “suflet al oraşului”. Mixtura de valori difuze, ritualuri puternic înrădăcinate, arhitectură, producţie culturală şi istorie, ce imi inspiră un anumit sentiment străns legat de ceva-ul imperceptibil al oraşului respectiv.
Cei ce îl simt au înţeles deja despre ce vorbesc.
Acum trăiesc într-un oraş fără suflet, lucru pe care nu îl credeam posibil. Un oraş nu neapărat urât, interesant. Un maldăr de beton, carne şi benzină arsă, fără suflu, mecanic şi rece. Un oraş însorit, plin de muşte ,unde oamenii trăiesc decent şi fără prea multe griji – nici pentru ei, nici în general.
Cauze ştiinţifice aş putea expune şi explica fără prea mari dificultăţi: de la lipsa unei istorii care să-i permită să-şi cristalizeze ceea ce ar forma sufletul său, până la poziţionarea sa într-o societate ce nu îşi poate găsi identitatea naţională, ce nici măcar nu îşi pune această problemă.
Totuşi, am remarcat ceva straniu. Scaunele. Peste tot prin acest oraş sunt scaune. Pe străzi, pe plajă, în curţile şcolilor, în faţa magazinelor, pe şantierele de construcţii. Incredibil este faptul că multe dintre ele nu pot fi folosite sau sunt puse în cele mai ciudate poziţii posibile. Iar oameni stând pe un scaun în mijlocul străzii nu am văzut.
Poate acest oraş se luptă să-şi găsească sufletul într-un sedentarism ce aduce cu o adâncă letargie. O bucată de beton şi una de carne, stând faţă în faţă şi privindu-se de pe două scaune fără picioare. Poate germenii următoarei etape din istoria omenirii se găsesc sub picioarele unui scaun fără spătar.
Sau poate, într-un modernism pierdut în vulgaritate şi instinctualism, ascunse în spatele zidului de formalism şi proceduralism, scaunele sunt doar fetişul unui nebun refugiat într-un fel de cinism mediteranean.

Locul De Joaca…

Pentru  mine locul de joaca a fost insasi strada. Acum 7-8 ani strada era plina,era vie,se contopise cu baietii zgomotosi care injurau cand cineva rata o lovitura de colt,cand mai faceau o greseala la tenisul cu piciorul sau cand planuiau vreo noua ofensiva impotriva unui “clan” advers. Viata era mult mai simpla atunci,nu aveam calculatoare iar scoala nu ne prea preocupa,caci daca o lasam in pace obisnuia sa ne intoarca favorul. Mult mai inocenti atunci,abia asteptam cu totii venirea diminetii,ca sa ne adunam iarasi pe strada. Pe cand acum doar prinderea unei diminetii e ceva rar pentru mine 🙂
Eram multi. Eu aveam parul mult mai lung decat il am acum,dar zau ca nu stiam daca aratam ridicol sau nu,pentru ca pur si simplu nu ma uitasem niciodata in oglinda (cu atentie). Claudiu,sau mai pe scurt Bica,era cel mai vechi “rezident”,si locuia foarte aproape. Era poreclit de catre vecini “castravete”,”skeleton” si toate cele,deci greutatea sa era de-a dreptul impresionanta. Era un copil bolnavicios,cu un tata alcoolic,dar foarte inteligent. (tatal,nu fiul). Bica a fost exmatriculat din clasa lui dupa numai un an de scoala. :)):)) Ce am apreciat intotdeauna la el,pe langa multe lucruri pe care i le-am reprosat si pentru care am ajuns sa ne si batem (cruzimea lui fiind undeva in top) a fost faptul ca intotdeauna avea ceva de zis,ca nu era impresionat deloc de ce ziceau altii despre el si ca putea “executa” o intreaga echipa la fotbal de unul singur. Bica nu se dadea in laturi nici de la batai,si victoriile sale se datorau mai ales faptului ca impunea respect si ca lupta se incheia deseori inainte de a incepe. Bica arunca un pumn in fata respectivului,sau in stomac,si toate redeveneau ca la inceput. Imi amintesc cearta pe care am avut-o cu el acum multi ani,si cum timp de o saptamana nu am facut nimic decat sa ne injuram reciproc si sa cautam sa ne inspaimantam cu cine stie ce,pana cand probabil am atins o coarda sensibila si mi-a trantit replica :”O sa vezi tu,tot tu o sa vii la mine la poarta si-o sa ma strigi sa-ti ceri scuze!”. 
Era prima oara cand il auzeam spunand asa ceva,dar a avut dreptate.  In ziua urmatoare practic l-am implorat sa redevenim prieteni,iar in curand a ajuns sa ma respecte si el dupa ce a realizat ca eram un portar redutabil. De altfel,porecla mea printre acesti tovarasi de joaca a fost intotdeauna Tamaie,din cauza ca prima partida de fotbal in compania lor am jucat-o execrabil. Iarasi imi amintesc ziua in care m-am dus la ei si le-am cerut sa nu imi mai zica Tamaie,ci Michelangelo. Raspunsul a fost “Bine,Tamaie.” :)))
Al doilea ca vechime era Dragos,poreclit “Dragonu’ ” sau “Shogo”,”Shoggy” sau alte variatii. Cel mai inalt si cel mai calm dintre toti,nu-mi amintesc vreo bataie in care sa se fi bagat,desi probabil au existat:)). Dragos era remarcabil pentru ca avea niste picioroange uriase pentru care a primit deseori replica “HOOO,’re-al dreacu de cal!” atunci cand se lungea si reusea sa deposedeze pe cineva. Dragos era si cel mai bun “lunetist”,adica rareori rata un sut de la distanta. Iar daca trebuia sa arunce cu piatra la tinta,era vai si-amar de biata tinta